Virginia Radwan are 48 de ani și este asistent medical la secția de Terapie Intensivă a Spitalului Județean de Urgență Ploiești. A știut mereu că în adâncul sufletului ei va îngriji oameni aflați la limita între viață și moarte. Decizia de a deveni cadru medical a luat-o când și-a pierdut fetița, la doar un an și opt luni. Nu a dat vina pe sistem. Din contră, a mulțumit sistemului pentru eforturile de a-i salva copilul. Știe clar că niciun medic, asistent medical sau infirmieră nu hotărăște cât trăiește omul. Asta doar Dumnezeu o face. Misiunea celor în halate albe e doar aceea de a face tot ce ține de ei pentru a salva cât mai multe suflete. E recunoscătoare pentru tot ce poate să facă, iar rugăciunea pe care o spune mereu când intră la ATI nu e niciodată de cerere, ci de recunoștință.
Virginia Radwan e unul dintre acei oameni frumoși. Pe dinafară, dar și pe dinăuntru. A fost model, dar niciodată în viață nu a ales calea ușoară. În 2001 năștea o fetiță de care nu s-a putut bucura prea mult. La doar un an și opt luni, a înțeles că Dumnezeu a avut planuri cu copila ei, în ciuda eforturilor medicilor de a o salva.
„A fost cel mai greu moment al vieții mele, momentul de cotitură. Aș fi putut să urăsc, să mă revolt, atunci, pe tot ce e în jurul meu. Nu am făcut asta, din contră. Mi-am zis că locul meu e în spital, acolo unde pot ajuta la salvarea de vieți. O misiune deloc ușoară, care te îngreunează psihic, zilnic.
Am făcut școala postliceală, pe care am terminat-o șefă de promoție. Doi ani am fost voluntar la UPU Ploiești. Doamne, câte am avut de învățat. 18 ore petreceam la camera de gardă și nu era de ajuns pentru mine. Aveam un medic ce ne coordona, doamna doctor Enăchescu. Ne spunea că vrea să fim și frumoși și capabili. De ce? Avea ea o vorbă: bolnavul, când se trezește, trebuie să vadă un om plăcut la capul patului. Asta îi dă speranță”, povestește Virginia Radwan.
„Am vrut la ATI, locul unde oboseala, frustrarea, epuizarea, deznădejdea sunt ceva la ordinea zilei. Dar, Doamne, cum se simte atunci când readuci un om la viață”
Femeia care, în momentul în care a dat examen pentru a intra ca asistent medical pe secție, a ales Terapia Intensivă. „Am vrut acolo unde e mai greu. În locul unde, secundă de secundă, îți forțezi limitele, iar munca e colosală. Acolo unde oboseala, frustrarea, epuizarea, deznădejdea sunt ceva la ordinea zilei. Dar, Doamne, cum se simte atunci când readuci un om la viață”, mai spune Virginia Radwan, care, brusc, își amintește cum a avut un pacient în prag de comă diabetică.
Avea nevoie urgent de glucoză. „Într-o fracțiune de secundă, pentru că viața lui se măsura în secunde, i-am dat dulceața pe care o avea pe tavă, de la micul dejun. A fost decizia de moment pe care am luat-o pentru a-i stabiliza glicemia. Și am reușit”.
Citește și: https://www.observatorulph.ro/exclusiv/2678718-de-mai-bine-de-20-de-ani-e-alaturi-de-mamele-care-nasc-la-maternitatea-ploiesti-moasa-silvia-moise-cel-mai-greu-e-cand-copile-de-13-14-ani-in-timpul-travaliului-striga-dupa-mama
Cel mai greu a fost în perioada pandemiei. Oameni salvați, mulți la număr, dar și oameni luați în saci negri
Atunci a fost cumplit. Își amintește și azi cum a pierdut o tânără de doar 18 ani, care avea toată viața înainte. „Era cumplit de greu când, la reanimare, unii pacienți știau că vor muri. Aveau nevoie de o vorbă bună, de o mângâiere. Doar ochii ni-i vedeau din spatele combinezoanelor și măștilor. Legătura umană parcă nu exisa, deși noi eram acolo și făceam tot ce puteam. Știți de câte ori am făcut resuscitarea cu lacrimi în ochi? Sau rugându-mă la Dumnezeu să îi dea omului ăluia o șansă? Fiindcă fiecare avea afară familie, copii, o viață”.
„Când aud de false probleme, îmi vine să strig: vino la reanimare să vezi ce înseamnă necazul”
Când te întâlnești cu moartea în fiecare zi, când vezi că paturile de la ATI se golesc fiindcă pierzi oameni, atunci te raportezi altfel la viață, iar problemele curente nu ți mai par probleme, mai adaugă Virginia Radwan. „Mai aud în jur că nu știu care are nu știu ce problemă. Îmi vine să îi zic atunci: „vino la reanimare să vezi ce înseamnă, cu adevărat, necazul”.
„Am foști pacienți care îmi spun: am venit să vă văd și fără mască”
Tot la ATI, însă, ploieșteanca ce de 10 ani își petrece aproape întreaga viață…luptând cu moartea, are parte și de lucruri frumoase. Foști pacienți care au renăscut, care azi privesc lumea cu alți ochi. Totul pentru că acolo, între pereții secției de reanimare, Dumnezeu care lucrează, prin oameni, le-a prelungit linia vieții. „Am primit scrisori, felicitări, prăjituri, icoane, chiar. Pacienți sau aparținători care ne-au mulțumit, cu lacrimi în ochi, că nu i-am lăsat să moară. Și care îmi spun: am venit să vă văd și fără mască”.
O întreb pe Virginia Radwan dacă s-ar vedea făcând altceva. Nici nu apuc să termin întrebarea, că răspunsul vine scurt: „niciodată”. Deși în meseria pe care și-a ales-o linia e atât de fină între viața și moartea celor pe care îi are în grijă zilnic. Ea, alături de întreaga echipă. „Nici medicii nu pot fără noi, nici noi fără medici. E o muncă în echipă, iar atunci când mai salvăm o viață, ne dăm seama ce misiune nobilă avem”.
„Bunica, luați-vă banii, eu resuscitez la fel și fără. Așa ar trebui să procedăm cu toții”
Nu pot să nu o întreb pe Virginia Radwan, pe finalul discuției, cum vede ea treaba cu șpaga din spitale. Parcă îmi anticipează întrebarea. „Acum ceva vreme a venit o bătrânică în cabinet. Soțul ei grav bolnav, știa că va muri. Doamna a văzut, însă, că era bine îngrijit, s-a apropiat de mine și mi-a băgat 10 lei în buzunar. I-am spus: bunica, luați-vă banii, eu resuscitez la fel și fără, îmi fac treaba la fel și fără. S-a emoționat și mi-a recunoscut că erau ultimii ei bani. Nu mai avea cu ce să se întoarcă acasă, la țară. Ne-a mulțumit și ne-a promis că va reveni măcar cu ciocolată. Știu că sunt astfel de practici în anumite secții. Și nu, niciodată nu voi fi de acord cu așa ceva. Calitatea actului medical nu trebuie să fie condiționată de banii băgați în buzunar. Tu nu mă cumperi să în fac meseria pe care mi-am ales-o. Și pentru ca sunt plătită, dincolo de considerentele de natură umană care m-au determinat să fiu cadru medical. Eu așa gândesc. Mi-ar plăcea ca toți să gândim așa”, concluzionează ploieșteanca.
Și puținul timp liber, alături de Roua
Pe final, îmi spune cât de mândră e ea, astăzi, de fiica ei de 18 ani. „Roua o cheamă, e elevă la liceul de Arte. Va fi pianistă. Mi-a dat-o Dumnezeu ca răsplată pentru suferința trăită la pierderea primei mele fetițe”, îmi mărturisește, zâmbind azi. Și completează. „I-am promis Celui de Sus, când am avut-o pe Roua, că în viața asta, dacă voi putea să fac bine, voi face bine. Cât de mult și indiferent de cât de greu mi-ar fi”.
