Sunt șoferi cu bun simț, dar și șoferi cu o mare dizabilitate la capitolul bun simț. Evident e vorba despre acei conducători auto ale căror singure nevoi speciale sunt comoditatea și, clar, o lipsă de înțelegere a faptul că un loc de parcare destinat unei persoane cu handicap nu e o fiță, ci o necesitate. Multora nu le pasă, însă. Ba chiar te și ceartă dacă ai tupeul să le atragi civilizat atenția. Nu au nici timp și nici chef pentru morala ta.
Aseară, în parcarea Ploiești Shopping City. Locuri „gârlă”, dat fiind că au trecut și sărbătorile și nici weekend nu era. Fix în fața uneia dintre intrări, două locuri marcate corespunzător, destinate persoanelor cu dizabilități. Plus un indicator destul de măricel care, în caz că ai ratat marcajul de pe asfalt, te atenționa că acele locuri de parcare sunt rezervate. Și nu, nu sunt rezervate, cum precizam, pentru vreo fiță, ci o nevoie.
Citește și: Nu este Salonul Auto! Este colecția de mașini care parchează la mall, în nordul Ploieștiului, pe locurile persoanelor cu dizabilități. Fiecare a primit câte o amendă de minim 1000 de lei
După câteva manevre greoaie, o domnișoară crede că „l-a prins pe Dumnezeu de picior”, când zărește irezistibilul loc destinat celor cu dizabilități. Fix în fața intrării, astfel încât să nu îi provoace șoferiței suferința de a merge pe jos câțiva metri. Îi spun. Mă gândesc că poate nu a văzut marcajul de pe asfalt și nici indicatorul de care aproape că se lovea cu capul în superba ei trecere către ușile culisante. Mă ceartă. Îmi zice, pe un ton tăios, că nu încurcă pe nimeni și că nu are chef de morală. Și continuă: „vedeți vreun handicapat pe aici? Că eu nu îl văd! Deci, pe cine deranjez?!” I-aș răspunde, dar realizez că e degeaba. Ea e degeaba, din păcate.
În câteva secunde și cel de-al doilea loc, destinat tot persoanelor cu handicap, e ocupat, de data aceasta de către un tânăr „special” doar prin prin faptul că nu părea interesat decât de propria persoană. L-am privit încercând să înțeleg ceva. Orice. Mi-a fost imposibil. N u părea genul care să se sinchisească vreo secundă de cei care au real un handicap fizic sau psihic.
E greu să te pui în pielea altuia. La fel de greu, pentru unii, e să arate că le pasă. Că au respect. Dacă nu față de semenii bătuți de soartă, măcar de frica amenzilor. Care nu sunt deloc mici. 2000 de lei, cu posibilitatea de a plăti 1000 în 15 zile.
Așa, ca un exercițiu de imaginație măcar, sunt persoane pentru care parcatul lângă ușa de intrare a mall-ului sau a supermarketului ajută. Le micșorează efortul făcut pentru deplasare. Asta înseamnă handicap locomotor. Și ambiția unui astfel de șofer de a duce o viață cât se poate de normală la volanul unei mașini adaptată persoanelor cu dizabilități. Sunt semeni cărora, însă, nu le pasă. Nevoile lor „speciale” sunt mai presus decât nevoile celor celor care chiar trăiesc o dramă. Dar care încearcă să fie cât mai funcționali cu putință într-o societate care, de multe ori, îi tratează cu dispreț în loc să le arate minimum de respect, empatie și omenie.
