Pe când era adolescentă a fost la un pas de a-și pierde viața într-un accident rutier. Dar Dumnezeu i-a mai dat o șansă pentru că avea alte gânduri cu ea. N-a simțit durerea în luna petrecută în spital, cât a simțit curiozitate, un entuziasm nebun și o dorință pe care avea să și-o fructifice în anii ce-au urmat: cea de a deveni medic. I-a fost dată a doua șansă la viață, iar de peste două decenii este ea cea care o oferă prin harul și mâinile sale. Vorbim despre doctorul Anca Miu, medic chirurg pediatru și director medical al Spitalului de Pediatrie din Ploiești.
Ceea ce pentru alții ar fi reprezentat coșmarul vieții, pentru Anca Miu a fost ușa care i s-a deschis spre o cale pe care n-o avea în planurile sale. Implicată într-un accident rutier, împreună cu tatăl său, adolescenta de atunci avea să petreacă o lună prin spitalele din Galați și București. Era clasa a IX-a, iar atunci l-a întâlnit pe prof. dr. Aurel Denischi.
„În lumea medicinei este o somitate, iar pentru mine a fost factorul determinant în a urma Medicina. M-a fascinat atmosfera de spital și viața medicului de aici. De atunci, am știut că vreau să devin medic ortoped“, ne-a povestit Anca Miu.
Oricât au încercat s-o îndrume spre alte drumuri atât mama sa, profesoara de Engleză, și tatăl său, profesor universitar, în 1988 o găsim pe Anca Miu, originară din Brăilă, declarată admisă la Medicină Generală în cadrul Universității „Carol Davila“ din București.
În anul VI, a urmat specializarea Pediatrie cu dr. Doru Dumbravă și a fost momentul în care a ales și ce fel de medic avea să fie.
Soțul câmpinean a adus-o pe Anca Miu pe meleaguri prahovene, iar de peste două decenii o găsim la Spitalul de Pediatrie din Ploiești, unde a operat și tratat generații și generații de copii.
Medicul, prietenul copiilor!
Este un om blând, care vorbește, care zâmbește. Un om simplu, deschis, cu care empatizezi din prima clipă. Este ceea ce vrea orice părinte să găsească într-un spital atunci când ajunge cu copilul aflat în suferință. Este omul care te calmează și-ți conferă acea siguranță că odorul îți este pe mâini bune, mâini care vor face tot ce le stă în putință și-n știință.
Înainte de a investiga copilul se luptă să-i învingă teama, una indusă de părinți care în loc să le explice că medicul este acel prieten care-l va face bine, îl transformă într-un fel de „bau-bau“ care face injecții, care provoacă durere.
„Vreo cinci minute trebuie să fac psihoterapie cu ei. Să le arăt că n-am nimic în mâini, să le explic tot ce urmează să le fac, să-i calmez. Asta după ce trecem peste furia părinților. Înțeleg disperarea părinților care vin cu copiii la Urgențe, dar nu și agresivitatea pe care o manifestă față de medici, față de acei oameni la care au venit, până la urmă, să ceară ajutor“, a completat cadrul medical.
Și medicii plâng câteodată
A vrut să sfideze știința în încercarea de a salva un copil care avea o malformație congenitală și pentru care șansele de supraviețuire erau nule. A fost sfătuită de către unul dintre profesorii săi să lase natura să-și facă propria-i triere. N-a vrut să audă, n-a vrut să accepte. Încercarea nu i-a reușit, iar copilul a sfârșit. A fost singurul care i-a murit în urma intervențiilor de la Pediatrie, în Ploiești. Înainte de lacrimile părinților au fost ale sale și ale resemnării în fața unor verdicte implacabile.
Durerea cea mai mare a avut-o însă ca medic rezident la Spitalul „Grigore Alexandrescu” din București, acolo unde veneau cazuri grave și copii bolnavi de cancer.
„A fost crunt! Plângeam cot la cot cu ei…“, ne-a mărturisit dr. Miu.
Pentru că oricât de tare ai fi, n-ai cum să nu urli de disperare când vezi că într-un ghem de carne și suflet a fost pusă atâta suferință. Una la fel de greu de dus precum cea a adulților…
În medicină nu există „UNDO“
Dincolo de ce a învățat, de ce-i place să facă, de talentul pe care-l are, Anca Miu și-a dorit să se implice și în partea managerială. În prezent, este director medical al Spitalului de Pediatrie din Ploiești. Se implică activ în diverse campanii, inclusiv cea de schimbare a atitudinii personalului medical față de pacienți și aparținători, dar și invers. O doare când află că sunt părinți care fug de unitatea medicală din Ploiești ca „dracu’ de tămâie“, că se duc spre București sau privat.
„E ca un cuțit înfipt în inimă. Atunci simt că munca de ani buni este irosită. Mă doare faptul că nu există încă bine întipărită percepția că la spital vii la un om, nu la niște ziduri. În privința personalului medical, cel care este, de fapt, imaginea instituției, mai avem de lucru. Să spunem că 60% stăm bine, iar 40% prost“, ne-a mai spus dr. Miu.
Este conștientă că și medicii greșesc, dar la fel de puternic subliniază că multe dintre aceste erori pot fi preîntâmpinate:
„Dacă îți spune copilul că se simte rău, iar tu nu vezi nimic suspect la investigații, îl rechemi la control peste o zi, două, ori de câte ori este nevoie. Dacă șchiopătează, dacă îl doare, este clar că nu se preface. Trebuie să fii foarte atent și dedicat în ceea ce faci. În medicină nu există buton de «UNDO»“.
A lucrat cu generații de asistente și de medici. Iar după 25 de ani în lumea spitalului, concluzia la care a ajuns este că medicina românească a evoluat pe partea de tehnologie, dar din păcate este în regres pe latura umană.
„Nu mai există respect, nu mai există colaborare, din păcate“, ne-a spus interlocutoarea noastră cu o oarecare tristețe, dar și resemnare.
Este, poate, și unul dintre motivele pentru care îi înțelege pe acei colegi, dar și tineri care termină Facultatea de Medicină și iau calea străinătății. Ea n-a putut! De fiecare dată când a avut astfel de gânduri, a fost ceva care-a oprit-o.
Totodată, a subliniat faptul că Ploieștiul are nevoie de un nou spital de Pediatrie, unul în care pacienții și doctorii să aibă tot ceea ce este necesar pentru actul medical deplin, fără să mai fie nevoie de „plimbarea“ pe care mulți o fac acum între unitățile sanitare.
„Dar mai avem nevoie și de medici. Aici sunt puțini, iar mulți dintre cei pe care-i mai avem sunt «uzați». Un medic cu 25 de ani vechime, ani care se dublează prin efortul și oboseala gărzilor făcute, este unul care poate fi numit «uzat»“, a concluzionat dr. Anca Miu.
Așa mamă, așa fiică!
Iubește copiii și a fost binecuvântată cu o fată care-i calcă pe urme, dar despre care spune că seamănă mai mult soțului.
„Eu am un partener de viață tare bun și fiica i-a moștenit felul de a fi. A fost un copil care mi-a înțeles meseria, care a petrecut multe ore cu mine, aici, la gărzi. Când eram întrebată de ce nu îi fac un frate sau o soră, ea era cea care răspundea: «mami nu mai are timp și de alți copii»“, ne-a povestit cu multă emoție despre cea mai mare realizare a vieții.
Alături de familie își încarcă bateriile, dar și de cei trei căței și pisică. Ascultă muzică bună, din toate genurile, iar când și când mai brodează.
Ca orice gazdă care-și conduce oaspetele, dr. Anca Miu m-a însoțit până la ieșire. Am mai schimbat o vorbă, o impresie, o glumă.
„Să știți că și noi suntem oameni, cu bune, cu rele, la fel ca toți…“, a încheiat dr. Anca Miu, un om care reușește să-ți inducă o stare de liniște și de siguranță.
Foto: Liliana Maxim și arhivă personală Anca Miu
Alături de familie
