Mica staţiune Cheia din nordul Prahovei şi-a dobândit actualul nume într-un mod atipic. La sfârşitul secolului al XIX-lea, se numea cu totul altfel. Tendinţa românilor de a simplifica denumirile au marcat „botezul“ final al localităţii.
O mică staţiune din nordul judeţului Prahova, uşor accesibilă din DN1A, Ploieşti – Braşov, Cheia este doar cu sat cu puţin peste 300 de locuitori. Aşezarea sa la poalele munţilor Ciucaş, într-o „căldare“ cu temperaturi ideale aproape tot anul şi cu aer ozonificat, i-au adus, cel puţin în perioada comunismului, o celebritate care rivalizează cu staţiunile „surori“ de pe Valea Prahovei.
Cheia care a dat numele localităţii nu are legătură cu obiectele de metal care încuie şi descuie broaşte sau lacăte, ci cu un alt sens al cuvântului care desemnează o vale îngustă, între doi pereţi înalţi şi abrupţi, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Sunt „cheile“ care se regăsesc în multe dintre denumirile geografice din România, cum sunt Cheile Turzii sau Cheile Bicazului.
Că la origine este vorba, şi în acest caz, despre o astfel de „cheie“ o arată amplasarea geografică a localităţii, pe Valea Teleajenului, într-o mică depresiune străjuită de Culmea Bratocea cu Vârful Ciucaş la nord, Culmea Zăganu cu Vârful Gropşoarele la est şi Muntele Babeş-Bobu la vest, în Masivul Ciucaş din Carpaţii Orientali. Prin această „cheie“ a munţilor Ciucaş se făcea frecvent trecerea între Muntenia şi Ardeal.
Interesant este că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Cheia era o mică aşezare care se numea „Teleajenul“, după numele apei din zonă, aflată foarte aproape de vama Bratocea dintre România şi Austro-Ungaria.
Avea în jur de 80 de locuitori, majoritatea români porniţi din părţile Braşovului şi părţile secuieşti şi aparţinea de plaiul Teleajenului din Prahova.
Cu mult timp însă înainte de stabilirea oamenilor în zonă, la poalele Ciucaşului funcţiona o mănăstire, a cărei atestare este datată în jurul anului 1770. Se numea „Cheia Teleajenului“ şi avea hramul Sfântul Nicolae. Mănăstirea a fost distrusă de turci, apoi mistuită de un incendiu şi reconstruită între 1835-1839, fiind pictată de Gheorghe Tattarescu în 1837.
Citeste mai mult: adev.ro/o352ia
